„Nu am venit ca turistă și nu mă întorc ca vizitatoare. Cândva, am trecut granița cu doar o mie de forinți în buzunar și cu teama în suflet - dar Budapesta nu m-a înghițit, ci m-a trezit la viață. Te invit cu mine acolo unde pavajul de piatră are povești de spus, iar fiecare înghițitură păstrează o amintire.”
Stăteam în holul monumental al Gării Keleti, cu un singur rucsac, câteva haine de schimb și sandvișurile de acasă, împachetate cu grijă de tata. În Oradea trăisem într-un ritm amețitor: ziua predam pianul și dădeam lecții particulare, noaptea lucram ca dispeceră la cea mai mare companie de taxi din oraș, iar weekendurile mi le petreceam la facultatea de teologie catolică, pentru a deveni profesoară de religie. Deși locuiam la oraș, învățasem valoarea muncii grele în vacanțele petrecute la țară, la bunica și mătușile mele. La zece ani îngrijeam deja animalele, munceam în grădină și învățasem să gătesc și să coc la nivel profesionist.
În ciuda puterii mele de adaptare, Budapesta mi s-a părut străină și înfricoșătoare la sosire. Mă durea cumplit gândul că mama locuia și ea în acest oraș, la sora mea, dar din cauza unui conflict familial legat de bani, izbucnit acum cinci ani, eu și sora mea nu ne mai vorbeam. Nu le știam adresa și nu aveam nici măcar numărul de telefon al mamei. Ne iubeam mult, dar ne vedeam doar în acele rare zile când ea venea în vizită acasă, la Oradea. Astfel, m-am trezit complet singură în capitala Ungariei.
Am sunat imediat la o agenție de recrutare recomandată de niște cunoștințe, care ajuta în special maghiarii din Transilvania. Sediul lor era un loc destul de dărăpănat, chiar lângă Gara Keleti, dar mi-au oferit un loc unde să dorm. O noapte costa 1.000 de forinți - exact suma care reprezenta toți banii mei. Deoarece nu puteam plăti pe loc, am convenit să îmi rețină suma din primul salariu.
Nu am făcut mofturi. Chiar și cu o diplomă în buzunar, eram pregătită pentru orice fel de muncă fizică grea pentru a plăti datoriile și pentru a-mi ajuta părinții, a căror pensie nu mai era de ajuns pentru supraviețuire. Chiar în acea zi am primit o ofertă: era nevoie urgentă de cineva pentru o înlocuire de două luni. M-am bucurat, mai ales pentru că locul de muncă era la țară, departe de agitația Budapestei.
A doua zi dimineață am pornit spre necunoscut. Nu bănuiam atunci că acest ocol va fi prima adevărată probă a hotărârii mele. Oare cum se va descurca o profesoară de pian în lumea dură a muncii fizice?
„Pentru că Budapesta nu este doar o destinație: Budapesta este un sentiment. Vino, hai să vedem împreună ce se ascunde după următorul colț.”