De la Pierdere la Creație – Drumul unei Artiste din Transilvania

De la pierdere la creație – Călătoria unui suflet transilvănean prin artă, călătorii și cultură

M-am născut în 1971 în Transilvania, un loc unde munții modelează nu doar peisajul, ci și sufletul oamenilor. În copilărie visam la o viață plină de artă, până când profesoara mea mi-a spus odată:
„Nu vei fi niciodată artistă. Lucrezi prea abstract.”
Dacă viața m-a învățat ceva, este că cele mai frumoase drumuri încep adesea cu „prea”.

Am ales calea sigură: informatica. Lumea logicii, a sistemelor, a structurii.
Am crezut că aceea va fi povestea mea.
Dar universul avea alte planuri.

În 2016, l-am pierdut pe partenerul meu de viață – omul cu care am împărțit peste douăzeci de ani de iubire, râsete și momente mărunte, dar prețioase. Durerea nu m-a rupt doar, ci m-a și redirecționat.
Într-o seară, cu o pensulă în mână și cu o liniște mai grea decât cuvintele, am început să pictez.
Arta a devenit refugiul meu, meditația mea, drumul înapoi spre mine însămi.

Am învățat totul singură – de la acrilic la cerneală alcoolică, de la acuarelă la propriul meu stil.
Treptat s-a născut o lume vizuală nouă – nu din reguli, ci din emoție, mișcare, memorie și lumină.

Mai târziu, am descoperit arta digitală – o dimensiune în care mă puteam reinventa, reimagina și regăsi. Un spațiu în care vibrațiile Budapestei, nostalgia Transilvaniei, căldura bucătăriei maghiare și liniștea durerii puteau coexista.

Pentru că viața mea nu a fost modelată doar de pierdere,
ci și de cultură – de poveștile care ies dintr-o oală de sarmale, de aroma unui kürtőskalács cald, de felul în care o călătorie îți schimbă ritmul interior.
De fiecare loc care s-a simțit ca acasă și de fiecare loc care m-a învățat ceva.

Astăzi, arta, călătoriile, designul digital și povestirea culturală s-au unit într-o singură cale – una pe care sunt pregătită să o împărtășesc.

Lucrările mele au ajuns în expoziții internaționale, au câștigat premii și m-au conectat cu oameni pe care altfel nu i-aș fi cunoscut.
Dar cel mai important lucru a fost altul:

Credința că vindecarea este posibilă.
Că identitatea culturală trăiește în noi.
Și că fiecare poveste – chiar și cea frântă – poate deveni frumoasă.

Aceasta este lumea mea.
Dacă pășești în ea, sper să găsești un loc care să-ți amintească de acasă.